Istoria unui blog fericit.

Are doi ani!
Blogul ăsta, aşa cum îl vedeţi acum, are doi ani mari şi laţi.
Acum 730 de zile începeam să scriu, stângaci şi fără pic de îndemânare, pe o pagină nefinisată şi verde, dar care mie mi se părea cea mai frumoasă din lume. Mi-am numit blogul “un blog fericit”. Era foarte târziu. Mai târziu decât ora la care scriu eu acum, deci nu aveam nicio altă idee mai bună.
Nu scriam pentru că-mi plăcea, ci pentru că eram curioasă cum e bloggeritul şi voiam să încerc ceva nou. În noaptea aia am postat de două ori. După prima postare, am dat rapid un mesaj întregii liste de Yahoo, chestie pe care nu o făcusem nici înainte şi după doar de vreo 2 ori, cu postul meu. Lumea trebuia să afle de ce super-ispravă fusesem în stare.

A doua zi aveam deja 2 comentarii. Eram în al nouălea cer. Mesajul trimis funcţionase într-o oarecare măsură. Ceva de genul : Uau, chestia asta e pe bune! Ţin minte că unii se mirau cum de aşa, peste noapte, mi se năzărise mie să îmi fac blog, altora li se părea amuzantă toată chestia asta, nu găseau niciun folos în a avea un blog.
Totuşi, am continuat să scriu. 23 de postări în prima lună. Scriam mult şi, sunt absolut sigură, destul de prost. Nici nu-mi vine a crede cum puteam scrie atunci. Deşi mai primeam câte o laudă din când în când, eram convinsă că puteam mai bine.

Am scris şi am scris. Au fost perioade în care pur şi simplu nu găseam niciun sâmbure de inspiraţie şi nu aveam niciun chef de scris. Şi stăteam zile, săptămâni fără ca măcar să intru să văd ce au mai scris ceilalţi.
Dar am trecut de perioadele astea şi am încercat să revin la normal şi să scriu.
Am câştigat cititori. Unii s-au pierdut pe drum, în timp ce alţii au devenit cititori fideli. Şi deşi nu toţi comentează aici, sunt destui care îşi expun părerile “pe viu”.

Mă bucur că am cunoscut lume nouă, mi-am făcut prieteni şi am descoperit mulţi oameni talentaţi care, ca şi mine, îşi expun trăirile pe o coală virtuală, numită sugestiv “blog”.

Au trecut doi ani şi parcă nu au trecut.
M-am maturizat şi pe cât de vizibilă a fost maturizarea mea, pe atât de vizibilă a fost şi trecerea mea de la un stil de scris la altul. De la literă mică şi punct, la înlocuirea cratimei cu apostroful şi, în final, litera mare, punctul şi diactriticele. Asta pentru că mi-am dat seama că, dincolo de ceea ce e scris într-o postare, un rol important îl joacă şi aspectul.

Astea fiind zise, îi urez un sincer “La Mulţi Ani!” acestei chestii virtuale.
Şi, ca să păstrez puţin din prima postare, iată ce melodie a dat startul unui “Blog Fericit” :