Now Reading: Ganduri sparte…
1
-
01
Ganduri sparte…
N-as fi crezut niciodata cat de mult isi poate pune cineva amprenta asupra cuiva pana n-am simtit-o pe propria piele.
N-am stiut niciododata mai bine ca azi cum e sa tanjesti dupa niste sentimente care inainte erau totul si care acum se pierd usor, usor…
Nici cat doare lucrul asta n-am stiut, pentru ca nu am fost avertizata cu nimic inainte si am ajuns fara sa-mi dau seama pe-un alt drum necunoscut, singura, caci orice ajutor pare fara rost.
Ba chiar m-am trezit ca cer explicatii cuiva care nu mai e dispus sa mi le ofere. Dar pana n-am fost pusa in fata faptului implinit am refuzat cu o incapatanare prosteasca sa cred asta.
Orice urma de speranta ramasa in suflet a fost facuta praf cu o usurinta pe care nu mi-o pot explica nici pana acum. Eram dispusa sa ofer sentimente noi, poate mai profunde ca niciodata si eram gata sa arat tot ce-am invatat unei persoane, care credeam ca asteapta asta de la mine, dar care de fapt, pleacase de mult intr-o alta directie, si sufletul nu a vrut sa prevada asta si nu a ascultat, asa ca a facut din mine ce n-am crezut ca o sa fiu vreodata si acum tot el, se plange de o durere apasatoare, caci golul acela din suflet nu se lasa vindecat asa usor. Acum nici nu stiu ce-i mai rau, sperantele facute scrum sau gandul ca am ramas eu in urma si ca nu mai reprezint ce-am fost, asta daca am fost vreodata ce-am crezut eu…
Incertitudinea asta e chinuitoare, imi incarc sufletul fara rost si ce-l mai trist e ca, daca o data am fost 2 , acum am ramas doar eu…si asta…doare al naibii de tare.
