Reflecții dintr-un suflet rănit: când iubirea devine amintire

Stătea și îl privea… se pierduse în ochii lui. Altădată, aceștia erau lăcașul iubirii lor, dar acum nu mai erau decât un loc pustiu unde își regăsea durerea și suferința. Dar nu găsea uitarea. Și nu putea înțelege motivul pentru care o lăsase în urmă. Încercase să fie tot ceea ce el își dorise. Îi dăduse totul, dar nu fusese suficient. Lacrimile ei nu mai contau, pentru că nimic nu este etern. Toate lucrurile se schimbă… doar sufletul ei părea același. Sau cel puțin iubirea ei pentru el.

Cu priviri pierdute, am încercat să o învăț să nu se mai ascundă de realitate. Nu va învinge niciodată timpul sau iubirea… nici rănile. Puteam doar să fiu acolo, să o privesc, fără să fac nimic. Și nu îmi puteam da seama cum s-a întâmplat. Doar o priveam și o simțeam căzând. Am încercat să o ating, dar m-am lovit de un zid rece… atunci am înțeles.

Ea eram eu, iar durerea ei erau, de fapt, sentimentele mele. Și prin mine se scurgeau toată ura și iubirea, dragostea și indiferența… și rămânea doar un gol pe care și acum, când scriu, mă întreb cu ce îl voi umple..